Cum abordam persoanele care au nevoie de psihoterapie?

Este o intrebare destul de grea care necesita un raspuns direct si dificil in acelasi timp.

Asa ca o sa fiu sinceri inca de la inceput, nu este usor, chiar este foarte dificil daca vorbim de persoana pe care o stimam si o apreciem. De aceea, exista mai multe variante de a “sugera” necesitatea unei psihoterapii. Oricum, toti stim ca lipsa unei psihoterapii timpurii va duce la agravarea manifestarilor comportamentale care sunt etichetate ca fiind nefiresti in societatea de acum. Pe scurt, daca te-ai taiat la mana si nu te tratezi riscurile de infectie sunt foarte mari. Daca rana este foarte grava riscurile de a pierde acea mana sunt destul de mari. La partea phihica este mai dificil pentru ca nu se vede din prima si oamenii nu baga de seama ca ar exista o problema grava. De cele mai multe ori se apeleaza la ajutor specializat doar in cazurile grave.

Uneori vorbim de lipsa de reactie a apartinatorilor sau a persoanelor care sunt afectate de o anumita manifestare comportamentala. Alteori este vorba de refuzul, celor implicati, in a accepta ca lor li se poate intampla asa ceva. Normal de aici vine si etichetarea sociala “astia sunt o familie de nebuni” si sansele de a fi respinsi socialcresc exponential cu numarul celor care cunosc ca o anumita familie are probleme de natura psihica.

Pe langa aceste aspecte mai adaugam natura jobului pe care il are cel care apeleaza la astfel de servicii psihlogice. Dupa cum se stie, unele posturi cer prin fisa postului o anumita conduita psihologica.

Si totusi, cum abordam persoanele care au nevoie de psihoterapie?

Vorbim de un membru al familiei, colegii de munca, partenerul de viata, membri ai familiei de grad indepartat, vecini sau alte persoane dragi.

Prima abordare este cea directa, in care ii se spune omului ca are o problema si este bine sa apeleze la ajutor specializat. De multe ori nu este cea mai fericita abordare, daca nu esti “injurat” risti sa ca persoana careia i-ai adresat o astfel de sugestie sa nu mai vorbeasca cu tine.

A doua abordare este cea a sugestiilor finute gen: Hai cu mine la un workshop, la o dezvoltare personala, la un grup suport, etc. C efrumos suna…

Si totusi, cum sa ii zic eu lui “mamaie” care are 78 de ani ca vreau sa o iau cu mine la asa ceva?

De regula nu prea pot, de aceea, aici avem de a face cu sugestia unui control de rutina pentru a verifica starea generala de sanatate sau aducerea unei “persoane” care sa mai povesteasca si cu “mamaie”.

Acestea sunt cazurile placute in care nu avem nevoie de interventie psihiatrica.